Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că din punct de vedere juridic, o factură pro formă are  caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia, având doar caracter informativ, şi nu obligatoriu pentru primitor, care generează obligaţii pentru vânzător, cum ar fi obligaţia de păstrare a preţului anunţat pentru întreagă perioada de valabilitate a ofertei cuprinse în această factură, şi care exprimă doar intenţia de tranzacţionare, respectiv cea a vânzătorului de a livra şi cea a cumpărătorului de a achiziţiona mărfuri sau servicii.
O factură pe care este înscrisă menţiunea „pro formă” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primeşte, nu generează niciun fel de obligaţii pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menţionate în ea, astfel încât este nelegală reţinerea de către instanţa a existenţei unui contract între părţi doar pe baza unei astfel de facturi pro formă şi fără a se fi întâlnit acordul de voinţă al acestora asupra unui element esenţial al contractului, şi anume preţul.
Prin urmare, o factură pro formă nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale, în lipsa unui contract şi în condiţiile existenţei unui delict, ci doar pentru angajarea răspunderii civile delictuale.